Fetița s-a transformat în timp. I s-a spus să urmeze exemple și le-a urmat. A dat ce avea mai bun să învețe, să facă ceva din ea și uși s-au deschis. Ușor, obținea admirație sau doar apreciere și asta îi plăcea, îi conferea încredere. Era o fire curioasă, caldă, dar destul de retrasă și analitică. Se regăsea numai în ce-i era drag, iar lucrurile străine o înspăimântau. Nu avea încredere în ea și nici în ceilalți, dar asculta tot ce i se spunea.
Cumva, ceilalți știau mai bine. Cumva, ei aveau suficientă înțelepciune s-o îndrume să-și găsească drumul exterior. Și l-a găsit an de an, devenind bună în tot ce i se spunea: învăța, nu avea ce altceva să facă. Asta este perioada în care doar absorbi ca un burete, ca să poți trăi mai târziu. Se spetea, pentru admirație, prestigiu, pentru o puțină doză de curiozitate satisfăcută. Se obosea prea tare, se stresa, avea cearcăne, era perfecționistă. Trebuia să știe totul bine, chiar dacă anumite subiecte nu și le mai amintea după examinare. Nu conta, toate intrau în subconștient și răsăreau când va avea mai mare nevoie.
Când nu mai poate, este încurajată să continue. Ce altceva să facă în sistemul în care trăia? Doar să se adapteze. Mereu părea că mâine va fi mai bine, că nota îi aduce fericire, dar era prea trecătoare. Devenise obișnuință. Iar ieri era parcă mai bun, mai apreciat. Azi, în schimb, nu era suficient. Viața ei se îngrămădea într-un viitor strălucit, într-o promisiune grandioasă, că toate eforturile îi vor fi răsplătite.
Ceilalți nu aveau voința ei și se deosebea fără să vrea, atrăgând replici usturătoare, invidii sau doar fiind un pion de comparație pentru cei ce nu voiau să fie așa. Era sensibilă și o rănea. Făcea ce știa mai bine, ce fusese învățată și nu înțelegea de ce căpăta rezistență din partea celorlalți. Se întrista des, deși nu voia să trăiască astfel.
A învățat să citească cu drag, tot ca o obligație. La început nu i-a plăcut, dar mereu apare cartea potrivită – de cele mai multe ori, neimpusă -, care se lipește de inimă și îți arată miracolul sufletelor ce se pot cunoaște prin romane, trecând prin timp, societăți, măști și convenții. Pe măsură ce citea, își punea întrebări. Nu se mai regăsea în cei de aceeași vârstă, se simțea singură, pierdută. Doar cei apropiați îi mai dădeau sens sau momentele în care râdea.
Nu găsește rostul, se simte aruncată într-un hău al vieții, nimic nu rezonează cu ea, în afară de povești și oamenii pe care-i iubește. Nu știe să se adapteze, deși, aparent o face foarte bine. Se strofoacă, ieșită de pe băncile școlii să găsească drumul unic, care să o facă să vibreze, dar azi e unul, mâine e altul. Divinitatea o mai luminează când îi permite, dar foarte rar. A făcut tot ce i s-a spus și a ajuns cu o mie de posibilități în fața ei și cu nicio speranță că urmând unul, se va împlini. Ce-i mai garantează asta.
An de an, se întâmplă aceleași lucruri: scurte momente de cădere, de căutare interioară, de gânduri răstălmăcite și niciun răspuns. Face în continuare ce trebuie, pentru că nu știe cum să facă altfel. Nu se iubește pe sine, deși crede că o face. Dacă s-ar iubi, nu s-ar învinui mental, automat, de fiecare dată când trece o zi fără să fi făcut ceva productiv. Apar persoane calde și vii care o fac să râdă, care îi dau un impuls și cunoaște iar viața în profunzime. Apare ceva nou, șocant, incitant, care îi captează atenția și îi arată miracolul existenței. Capătă speranță în noi pagini scrise, în viitorul roman și parcă își găsește rostul. Își mai ascultă lumina din ea, care pâlpâie nesigură, de obicei, și speranța încolțește din nou. Se mai pierde în muzică, artă, călătorii, oameni interesanți. Și apoi, revine în același punct al durerii, al rătăcirii și își dă seama că nu era o fază tipică, ci că ajunge mereu în același punct, inevitabil.
Ceva lipsește încă de când a căpătat un strop de rațiune și nu știe ce.