Aici e Misstique

Fetița s-a transformat în timp. I s-a spus să urmeze exemple și le-a urmat. A dat ce avea mai bun să învețe, să facă ceva din ea și uși s-au deschis. Ușor, obținea admirație sau doar apreciere și asta îi plăcea, îi conferea încredere. Era o fire curioasă, caldă, dar destul de retrasă și analitică. Se regăsea numai în ce-i era drag, iar lucrurile străine o înspăimântau. Nu avea încredere în ea și nici în ceilalți, dar asculta tot ce i se spunea.

Cumva, ceilalți știau mai bine. Cumva, ei aveau suficientă înțelepciune s-o îndrume să-și găsească drumul exterior. Și l-a găsit an de an, devenind bună în tot ce i se spunea: învăța, nu avea ce altceva să facă. Asta este perioada în care doar absorbi ca un burete, ca să poți trăi mai târziu. Se spetea, pentru admirație, prestigiu, pentru o puțină doză de curiozitate satisfăcută. Se obosea prea tare, se stresa, avea cearcăne, era perfecționistă. Trebuia să știe totul bine, chiar dacă anumite subiecte nu și le mai amintea după examinare. Nu conta, toate intrau în subconștient și răsăreau când va avea mai mare nevoie.

Când nu mai poate, este încurajată să continue. Ce altceva să facă în sistemul în care trăia? Doar să se adapteze. Mereu părea că mâine va fi mai bine, că nota îi aduce fericire, dar era prea trecătoare. Devenise obișnuință. Iar ieri era parcă mai bun, mai apreciat. Azi, în schimb, nu era suficient. Viața ei se îngrămădea într-un viitor strălucit, într-o promisiune grandioasă, că toate eforturile îi vor fi răsplătite.

Ceilalți nu aveau voința ei și se deosebea fără să vrea, atrăgând replici usturătoare, invidii sau doar fiind un pion de comparație pentru cei ce nu voiau să fie așa. Era sensibilă și o rănea. Făcea ce știa mai bine, ce fusese învățată și nu înțelegea de ce căpăta rezistență din partea celorlalți. Se întrista des, deși nu voia să trăiască astfel.

A învățat să citească cu drag, tot ca o obligație. La început nu i-a plăcut, dar mereu apare cartea potrivită – de cele mai multe ori, neimpusă -, care se lipește de inimă și îți arată miracolul sufletelor ce se pot cunoaște prin romane, trecând prin timp, societăți, măști și convenții. Pe măsură ce citea, își punea întrebări. Nu se mai regăsea în cei de aceeași vârstă, se simțea singură, pierdută. Doar cei apropiați îi mai dădeau sens sau momentele în care râdea.

Nu găsește rostul, se simte aruncată într-un hău al vieții, nimic nu rezonează cu ea, în afară de povești și oamenii pe care-i iubește. Nu știe să se adapteze, deși, aparent o face foarte bine. Se strofoacă, ieșită de pe băncile școlii să găsească drumul unic, care să o facă să vibreze, dar azi e unul, mâine e altul. Divinitatea o mai luminează când îi permite, dar foarte rar. A făcut tot ce i s-a spus și a ajuns cu o mie de posibilități în fața ei și cu nicio speranță că urmând unul, se va împlini. Ce-i mai garantează asta.

An de an, se întâmplă aceleași lucruri: scurte momente de cădere, de căutare interioară, de gânduri răstălmăcite și niciun răspuns. Face în continuare ce trebuie, pentru că nu știe cum să facă altfel. Nu se iubește pe sine, deși crede că o face. Dacă s-ar iubi, nu s-ar învinui mental, automat, de fiecare dată când trece o zi fără să fi făcut ceva productiv. Apar persoane calde și vii care o fac să râdă, care îi dau un impuls și cunoaște iar viața în profunzime. Apare ceva nou, șocant, incitant, care îi captează atenția și îi arată miracolul existenței. Capătă speranță în noi pagini scrise, în viitorul roman și parcă își găsește rostul. Își mai ascultă lumina din ea, care pâlpâie nesigură, de obicei, și speranța încolțește din nou. Se mai pierde în muzică, artă, călătorii, oameni interesanți. Și apoi, revine în același punct al durerii, al rătăcirii și își dă seama că nu era o fază tipică, ci că ajunge mereu în același punct, inevitabil.

Ceva lipsește încă de când a căpătat un strop de rațiune și nu știe ce. 

Sursă foto: http://weheartit.com/entry/178995356/search?context_type=search&context_user=MaddieMcRose&page=2&query=mystery

Ne-am pierdut Mama!

Tânjesc ca natura să vină să-și ia locul binemeritat. Simt că griul excesiv mă îndepărtează de toate lucrurile vieții, alea în care pulsează spirit și în care mă pot regăsi. Sunt doar pierdută și, de fapt, noi toți suntem. Pentru că nu este locul nostru aici, ai celor mai mulți. Nu am fost sădiți să fim așa, să ne limităm drastic, creând măreție telurică, în jurul nostru, dar simțindu-ne mai mici ca niciodată.

Natura ar trebui să vină în forță și să ne lovească cu puritatea și frumusețea ei nedisimulată. Am un dor straniu de locuri în care nici nu am fost, de oameni pe care nici nu i-am întâlnit vreodată. Vreau să mă pierd în noi arome, de fapt în cele neartificiale, ci consacrate prin esența eternă. În culcușurile ei primitoare, încă neîntinate de nicio ființă prea rațională. Vreau să intru în cruzimea ei și, în același timp, ea să mă posede pe mine, să îmi amintesc de cum era la începuturi sau doar să cunosc senzația.

Pentru că am pierdut-o de mult și mă îngrozesc când văd că toți cei de lângă mine alunecă cu vitejie într-o groapă gri, amețitoare, a superficialului. Mă îngrozesc când văd că sunt trasă inevitabil, mai înainte fiindcă îmi doream, fascinată, iar acum pentru că nu mai am cale de scăpare. Pământul îmi intră pe sub unghiile roase, încercând să mă târăsc deasupra, să prind un strop de aer pur, încă neatins de poluare, dar parcă e din ce în ce mai greu și disperarea mă doboară.

Am nevoie de Natură să vină să mă salveze cumva, să-mi arate că pot respira adânc, că nu trebuie să trăiești sub presiune, ci doar să trăiești . Să-mi indice unde este Pacea, să mă inspire, să-mi amintească că am un suflet. Pentru că toți ceilalți prea încearcă să-L înăbușe.

Sursă foto: http://weheartit.com/entry/179100908/search?context_type=search&context_user=clarinhaPayne&page=4&query=forest

Trofee sau suflete atinse?

Mă lovesc de oameni care continuă să-mi spună că nu se poate, că multe cărți trebuie să stea sub mine. Nu contest puterea lor de a mă ridica, de a-mi colora spectrul de culori al vieții. Nu contest că nu sunt o persoană nominalizată și, cu atât mai puțin, premiată.

Dar aceste aspecte nu mă vor face să mă opresc, atâta timp cât simt că asta mă definește. Cu cât scriu, cu atât cuvintele mă construiesc și aflu Cine sunt.

Nu vreau trofee, nu cred că e cazul să îmi impun vreun orgoliu. Vreau doar ca alte suflete să poată empatiza cu imaginația și trăirile sincere pe care le expun, să se conecteze cu autenticitatea propriului spirit. Voi fi fericită, împlinită dacă asta s-ar întâmpla, indiferent ce sau câte minți vor fi absorbite de poveștile mele.

Nu vreau decât să am șansa, ca scriitor, să evoluez. Orice carte poate fi un rezumat a câtorva ani, luni sau a unei vieți întregi. Pot evolua cu scriitura mea, îmi doresc să fac asta. Nu am vreun orgoliu de a fi premiată din prima, sunt conștientă că sunt la început de drum, dar nu văd de ce asta m-ar trage în jos. De ce ar trebui ca arta să fie perfectă, ideală, muncită din prima? Ea ar trebui să cizeleze suflete, să le ridice, să ajute în orice fel, să facă autorul un prieten superb, nemaiîntâlnit. Atât îmi doresc.

Poate că totul e doar o scuză, că nu vreau și nu pot să fac altceva, că m-am închis în inima mea și în poveștile mele. Probabil că timpul îmi va indica care poate e adevărat.

Unde s-a ascuns viața

Sunt condamnată să rătăcesc, să nu mă opresc, să caut ceea ce nu e lângă mine. Trăiesc într-un continuu poimâine, iar zilele și anii trec, se scurg ca nisipul printre degete și nu-mi rămâne nici clipa aceasta, dar nici viitorul, oricât de cuprinzător ar fi.

Trăiesc, de fapt, la fel ca tot omul, incapabil să găsească eternitatea și obsedat s-o atingă. De fiecare dată când mă sustrag, când pot să văd o luminiță de fericire aici, cineva îmi amintește că nu e de ajuns, că trebuie să ne mai zbatem, să mai muncim, să mai depunem un efort, de orice fel ar fi.

Sunt condamnată să mă caut în permanență în afara mea. Nu mai simt viața și un alt aspect teribil e că doar experiențele, oamenii și locurile fascinante îmi dau senzația divinității. Îl găsesc pe Dumnezeu în orice colț nemaivăzut și îl pierd acolo unde m-am plimbat de nenumărate ori. Nu-l mai pot cuprinde în rutină, parcă îl alung de lângă mine și sunt singură, prea singură, ca într-o cărămidă gri și compactă. Sufocantă.

De ce nu m-a învățat nimeni să fiu pur și simplu, să alerg în lume oricând vreau, să nu-mi fie teamă niciodată? De ce nu m-am învățat să găsesc viață în fiecare detaliu, în orice firicel de praf, să nu caut aurul de neatins pe care mi-l arată toți, după care alergăm orbiți și pe care nu-l vom atinge, pentru că nu există, e o iluzie?

Iluzie e tot ce nu am acum.

Artist rătăcit

Mă lovesc din ce în ce mai des de oamenii ăștia gri, fazi, care nu au niciun tremur interior. Sau l-au avut la un moment dat, dar, sub presiunile inconfortabile, l-au pierdut. Încercam să mă regăsesc în modele pentru definitivarea direcției mele, dar nu le găsesc. Cel puțin nu în apropierea mea.

Momentan, nu știu încotro mă îndrept, dar știu că e ceva ce aș face azi, acum, oricând. Să scriu, să îmi las imaginația să dea roadele necesare nu doar în mintea mea, ci să le împart cu ceilalți. Este o pasiune care-mi aleargă prin sânge, prin inimă, care nu mă lasă să dorm, creând cea mai dulce insomnie. Dar e atât de dificil, când încerc să mă zbat, să mă duc în direcția aia, pentru că rămân din ce în ce mai singură.

Din ce crezi că arta te înconjoară cu oamenii potriviți, din aia te lasă doar cu tine și sufletul tău. Pentru că am așteptări de la ei, au trăit atâția ani, și, totuși, nu știu nimic despre traiul pentru un ideal. Sunt obosiți, părăsiți de viață, îmbătați de aceeași rutină zilnică, orbiți de stabilitate financiară, care parcă e o otravă a inimii.

Nu vreau să-i detest, deși sunt tentată. E un paradox: cu cât încerci să te îndepărtezi de cei care ți-au fost aproape în copilărie, cu atât ajungi ca ei. Nu vreau să-i ascult, pentru că poate e mai bine să-mi ascult nebunia. Poate voi fi mai fericită cu greșelile nebunești, decât cu siguranța falsă că o să fie mai bine.

Este o durere surdă, care mă însoțește permanent. Încerc să mă cizelez, să fac ce trebuie, să mă duc într-o direcție care nu șochează, care e normală, dar nu mă simt pe mine. Nu simt că aș putea să dau tot ce am mai frumos, ca atunci când vine vorba de crearea unor lumi noi, de personajele – părți din mine încă necunoscute – de care mă îndrăgostesc.

Sunt pe un început de cale care nu a mai fost descoperit și, cu cât încerc să fac un pas în plus, cu cât recunosc ce simt și ce arde în mine, cu atât parcă sunt trasă înapoi: de priviri sceptice, cuvinte lăsate în aer sau, pur și simplu, o admirație neștiutoare. Sunt undeva departe de majoritate, și totuși, și mai departe de artiștii consacrați, care au obținut admirație. Mă aflu într-un purgatoriu, în care nu am nimic: nici normalitatea, dar nici excelența recunoscută.

Odată ce am cunoscut suflul creației proprii, nașterea primului roman, nimic nu o să mai fie la fel. Oricâtă ignoranță aș primi, nimic nu m-ar putea face să mă întorc pe drumul normalității. Am cunoscut cea mai plăcută nebunie și nu vreau decât să trăiesc clipă de clipă, fără să mă îngrijorez de mâine, doar să iubesc, să scriu și să trăiesc.

Și, în final mă întreb: unde sunt oamenii nebuni, care lasă totul, care trăiesc dintr-o pasiune care-i mistuie cu adevărat? Unde sunt cei care pot încuraja un suflet la început de drum să facă sacrificii, să aducă un strop din propria viziune în lumea asta, deja prea zidită? Mi-e dor de ceva ce parcă nu (mai) există.

Sursă foto: https://www.pinterest.com/pin/2251868539462370/

[no reality here]

Din ce sap, din ce încerc să înțeleg, parcă mă confrunt cu un secret al vieții. Că totul nu este decât un vis. Am mai auzit cuvintele astea, dar nu le-am putut pătrunde, pentru că eram prea absorbită de viață. Uneori nici nu mai știi rostul dualității bine/rău și, cu siguranță, abia mai văd rostul atâtor lucruri pentru care oamenii se agită în jurul meu. Parcă sunt orbi, parcă ar avea suflete mici, incapabile să se întrebe, să încerce să pătrundă, să simtă. Se lasă duși de un val invizibil, cu trăiri plăcute, necazuri, suferințe, se atașază de persoane și bani și, la final, mor. Fără niciun regret.

Încerc să îmi dau seama cum trebuie trăită perioada asta de carnalitate a sufletului. Oare calea aia e cea bună? Să te lași înmuiat în plăceri, inconștiență, în același ritm ciclic, amețitor, care parcă nu îmi pare suficient? Parcă aș cere, mai mult, parcă aș vrea mai mult, parcă îmi lipsește o mică parte vitală: absolutul.

Mă învârt în cerc și nu găsesc speranța, nu găsesc decât câteva momente de înțelegere sfântă, după care revin acolo și îmi storc mintea.

Tind să le iau partea puținilor care se confruntă cu aceeași durere, ca mine. Simplul fapt că doar unii încearcă să caute mai mult, mă face să cred că poate chiar e ceva mai mult. Măcar pentru noi. Sau e poate doar o umbră a ego-ului.

Povești de adormit monștri

Spune-mi povești. Lasă-mă să cred că lumea are un sens, că nu este totul doar un haos, fără nicio legătură. Poveștile mă salvează. Chiar dacă prezintă un colț restrictiv al realității, au un fir logic, un deznodământ. Sunt puternic ancorată în minte și tot ce văd zilnic sunt încercări de a găsi un sens. Poveștile sunt singurele care reușesc să mă mai mintă, iar dintre oameni, povestitorii.

Azi m-am gândit cât de stupidă ar putea fi existența. Cu câteva clipe înaintea morții, să nu ai niciun gând, nicio mare trăire. Să vezi cel mai banal lucru, pe care l-ai ignorat secundă de secundă și să te duci, de parcă nici nu ai fi venit.

Spune-mi o poveste. Oamenii nici ei nu mai au sens, respiră și parazitează. Și oare e posibil să mori pur și simplu? Ca într-o comedie tragică, ca într-un film prost scris, cu un final brusc. Care arată că doar clipa mai are un sens. Să o privești și să o contempli. Și poate să fii în ea. În rest, nimic. Oriunde ajungi, te lovești de același zid, că rămâi prizonier în mintea care te-a condus până oriunde și de fapt nicăieri. Nu-ți mai găsești nici spiritul, inima, sau cum s-o numi.

Așa că sunt înnebunită să aud povești, să le văd, să le citesc, să dansez pe ele, doar să cred că nu se termină în van. Chiar dacă așa se va termina.

Sursă foto: http://weheartit.com

Îți doresc toți banii din lume

baniiAzi am cedat un pic. Sau de tot.

Am încercat să înțeleg, să accept, să mă obișnuiesc, să mă adaptez. Dar azi nu am mai putut, mi s-a pus capac. De parcă respiră din hârtia aia, așa se zbat. Mi-e silă, am obosit, nu mai vreau să-i simt în jurul meu cum dau din coate, cum leșină dacă nu mai fac un leu, dacă nu mai prind un bacșiș în plus.

Și, sincer spun, la ora asta nu le urez tuturor, care numai asta vor, decât să se înece cu toți banii din lume. Să aibă așa mulți, încât să nu mai poată respira. Să le intre pe nas, în gură, până în plămâni și să ne lase, pe noi, ăștia care mai vrem aer curat și frumusețe, să trăim.

Rupți de viață și inconștienți. Și, cel mai rău, mult prea mulți!

P.S. Nu acuz nicio persoană care este răsplătită pentru lucrurile valoroase pe care le face.

Sursă foto: https://www.pinterest.com/pin/477311260482250053/

Ce vise ascunzi?

Azi am două lucruri de spus.

Că ți se tot zice, pe oriunde întorci capul, să îți urmezi visul sau visele, să nu te lași doborât de niciun obstacol, să înveți din ele și așa mai departe. Pe cât de adevărat, pe atât de clișeic.

Numărul unu. Și, totuși, am observat că problema nu e că oamenii nu își urmează visele, că se cramponează de nu știu ce păreri sau frici și prejudecăți închipuite.

Problema cea mai mare e că oamenii nu au vise. Iar asta este cu adevărat terifiant, deși la o primă vedere nu pare deloc mare lucru. Văd că foarte mulți există și dacă au ceva de azi pe mâine și un oarecare locșor cald în lume, e perfect. Ce să vrei mai mult?

Numărul doi. De fapt, nu e deloc o tragedie să fii naiv. Dimpotrivă. Nu știu de ce a căpătat o conotație negativă.

Pentru că putem fi suficient de naivi încât să credem că ne putem atinge visele, că niciun lucru nu e prea nebunesc pentru noi. Și, din câte s-a demonstrat, credința poate face multe.

Așa că să nu avem milă de cei naivi, ci mai degrabă de cei realiști.

Sursă foto: http://weheartit.com/entry/123582883/search?context_type=search&context_user=Athina_Paramore&query=sweet+dreams+marilyn+manson